POȚI SĂ FII ÎN LUMEA ASTA ȘI SĂ NU ÎI APARȚII.

Ce-i sigur acum, în momentul ăsta, despre viață, despre tot … ?

Lăsând la o parte tot ce știm despre noi, despre existența noastră, despre ce suntem sau cine suntem, ștergând tot cu buretele rămâne o tablă goală. O tablă pe care poți să o umpli iar cu formule, explicații, dovezi, sau alte informații, sau poți să o lași goală. Să nu o mai umpli cu nimic și să o lași să fie doar o tablă goală.

Felul meu de a fi caută sau căuta tot timpul explicații. Caută tot timpul răspunsuri la întrebarea „De ce?”, caută tot timpul să umple acea tablă cu ceva, să nu rămână goală. Și ce e mai interesant, dar și frustrant în același timp, este că, cu cât mă apropii mai mult de un „Aha !!!”, cu atât mai mult parcă sunt mai aproape de „Nu știu nimic…”, parcă cu cât sunt mai aproape să mă luminez cu atât mai mult intru în întuneric.

Învârtindu-mă așa în cerc de nenumărate ori, tot umplând tabla cu formule și schițe și ștergând-o și iar de la capăt la un moment dat am zis să o las goală. Să nu mai încerc să caut sau să dau explicații vieții, ci pur și simplu să o las să fie. Când scriu aceste randuri, îmi aduc aminte de ultimii ani de școală în care tabla se umplea, iar caietele mele de multe ori rămâneau goale.

Poate te întrebi unde vreau să ajung cu toate astea, dar tocmai mă pregăteam să îți spun.

Viața poate fi trăită în aceste două moduri.

Unul în care umpli tabla cu formule, o ștergi pentru a o umple din nou și din nou. Și unul în care lași tabla goală, exact așa cum este.

Lumea asta te umple cu de toate, vrute și nevrute. Informațiile sunt peste tot, dar dacă nu ești atent, majoritatea dintre ele sunt pentru a te prinde captiv, ca o insectă într-o pânză de păianjen.

Eu prefer să zbor liber, așa că aleg să las tabla goală, iar eu îmi văd de viață. Aleg mereu să trăiesc prezent și pentru asta nu mai e nevoie de formule și alte schițe … pentru asta trebuie doar să fii acolo unde ești atunci când ești cu tot ce ești și bineînțeles cu tabla goală.

Atât timp cât ești aici un lucru e sigur, tot timpul vei avea de ales dacă sa umpli tabla sau să o lași goală, dacă să te dai după lume sau să îți creezi propria ta lume.

E o chestiune de alegere și nimic mai mult .

Poți să fii în lumea asta și să nu îi aparții.

ÎNVAȚĂ SĂ FII SIGUR, ÎNVAȚĂ SĂ IUBEȘTI

Noaptea începe să se așterne peste noi, și fiecare, încet-încet merge înapoi în locul unde stă față în față cu el. Pune capul pe pernă, închide ochii și începe să se vadă, să se asculte, să-şi vorbească.

Realizează că este singur … Și chiar dacă e cineva cu el în casă, el e tot singur. Chiar dacă e cineva cu el în pat el e tot singur. Pentru că oricine ar fi nu e în el sa vadă ce vede el, să simtă ce simte el, să audă ce își spune el.

Reține … te naști, trăiești și mori singur !

Idiferent câte persoane o să ai alături pe parcursul vieții, indiferent cât timp vor sta lângă tine, într-un final vei conștientiza că de fapt ești singur.

Știu, sună trist, ba chiar tragic … dar vezi tu, pentru asta ar fi bine să te asculți, să te înțelegi, să te iubești. Pentru asta trebuie să conștientizezi cât mai repede acest lucru și să îl îmbrățișezi. Să realizezi că fiecare e în propria sa călătorie pe pământ și fiecare are propriul lui drum.

Și nu … nu spun să stai singur o viață întreagă, deși poate și asta ar fi o soluție mai bună decât să stai cu oricine doar pentru a nu fi singur. Nu spun să fugi de oameni, să te ascunzi de ei. Nu spun să fii insensibil și să nu mai dai curs niciunei posibile noi relații. Eu spun să profiți de perioada cât ești singur. Să te consideri norocos și să înveți să te iubești, să te cunoști, să devii un întreg, nu doar o jumătate în căutarea altei jumătăți.

Fii un întreg care nu caută cu disperarea completarea lui … Nu te atașa de ideile de genul ăsta. Nimeni nu o să te completeze vreodată. Tu ești complet singur, sau cel puțin ar trebui să fii. Ai răbdare și vei întâlni și alți oameni compleți și singuri și atunci vei putea lega relații sănătoase. Relații care nu încep prin nevoie de ceva de la celălalt ci prin bucuria de a oferi ceva din tine, pentru că ai de unde, nu ești gol. Relații ce se bazează pe iubire și armonie, și nu pe atașament și disperare.

Orice începe dintr-o nevoie de completare interioară e foarte posibil să se ajungă la dependență de acel ceva, iar dacă vorbim despre dependență de o persoană, nu mai vorbim despre iubire, pentru că iubirea înseamnă în primul rând libertate și acceptare.

Un om care nu poate sta singur este un om care nu se suportă pe el … Când ai nevoie de cineva pentru că nu îți place singur, înseamnă că nu îți place de tine, nu îți place să petreci timp cu tine, fugi de tine. Vrei ceva să îți distragă atenția de la propria ta relație interioară și drumul ăsta va duce într-un loc sigur numit suferință pentru a te face să revii de unde ai plecat și mai exact de la tine, în interiorul tău.

Deci, într-un final tot singur ajungi, așa că ai face bine să lucrezi la relația aia cu tine și să accepți singurătatea. Să o vezi ca pe o etapă necesară vieții pentru evoluția ta.

Aici poate să intervină reversul și să ajungi să îți placă foarte mult să fii singur și să rămâi singur mult timp, dar asta chiar nu mai are importanță atât timp cât în viața ta, pacea, liniștea, armonia, iubirea, sunt la ele acasă.

Când realizezi că lucruri neprețuite nu le obții dintr-o relație exterioară ci din cea interioară, din propria ta relație cu tine însuți ești pe drumul spre a deveni un întreg.

Învață să fii sigur, învață să iubești asta

TĂCERE NU E GOALĂ … E PLINĂ DE RĂSPUNSURI

E noapte, întuneric peste tot … Câteva felinare luminează calea prin acest parc udat de ploaia din ultimele zile și părăsit la ora asta de toată lumea ce îl străbate ziua. Mă plimb ascultând liniștea … O mare liniște. De fapt un ocean de liniște, iar eu parcă sunt un peștișor în acel ocean. Puțin, pe fundal se aude orașul care încă nu doarme. Deși fizicul mi-e tot aici, se rotește prin același parc, eu sunt pe altundeva … mă scufund printre gânduri tot mai adânc în abis, în acel ocean al liniștii. Am impresia că sunt destul de departe de locul unde mă aflam când am început această plimbare deși sunt tot aici.

Scufundându-mă tot mai adânc, mă lovesc de un gând. -„Ca să poți auzi viața, ar fi bine să taci puțin.” … Mă agăț de el, sau el de mine și ne scufundăm împreună mai departe.

Mă așez jos și aud ploaia din nou. De data asta este doar în șoaptă, ușor, ca înainte de culcare … Zâmbesc dintr-o dată și realizez cât de mult iubesc liniștea. Cât de mult iubesc acele momente de eu cu mine și atât … Nimic și nimeni în jur să te readucă în acea iluzie numită de către noi realitate. Nimeni și nimic care să sece într-o clipă acel ocean.

Încep să compar acest moment cu unul în care tocmai am descoperit o mină de aur ce așteaptă să fie exploatată. „Da ! Tăcerea e de aur.” Îmi spun.

Cu adevărat, tăcerea e ca o mină de aur. Dacă e exploatată, poți scoate tot ce ai nevoie pentru un trai liniștit. Multe răspunsuri de la viață zac în această mină, în aceste momente în care tu te scufunzi în ea. Doar taci și ascultă … Fii un observator al propriei tale exitențe. Ieși puțin din cutie și observă viața din jur.

Toți avem tendința să fugim de tăcere , de singurătate , să ne agățăm repede de ceva ce să ne distragă atenția , DE LA CE ? De la ce se află în noi ? De ce oare facem asta ? De ce fugim de ce se află în noi ? Poate acolo sunt toate rasunsurile de care avem nevoie pentru a trăi o altfel de viață … poate ne e frică de ce vom găsi , dar un lucru e sigur … trebuie să îți înfrunți fricile pentru a descoperi cine ești cu adevărat. Trebuie să mergi dincolo de limitele tale pentru a te decoperi .

Tăcere nu e goală … E plină de răspunsuri.

DACĂ NU AR FI CLIPA ASTA, NIMIC NU AR FI

Cum ar fi dacă vântul nu ar mai mângâia obrajii tăi ? Dacă nu ți-ar mai sufla lin frunzele prin față într-o toamnă bătrână.

Cum ar fi dacă nici un strop de ploaie nu te-ar mai atinge in mijlocul unei zile înfocate de vară ?

Cum ar fi fost dacă n-ar fi fost clipa aceea în care buzele se ating ?

Cum ar fi fost dacă palmele nu se puteau ține una pe alta? Dacă degetele nu se puteau întrepătrunde între ele ținându-se strâns ?

Cum era dacă luna nu ne putea lumina toate nopțile în care întunericul cuprindea toată lumea din jur ?

Cum era dacă florile nu miroseau ? Dacă nu ne parfumau atmosfera în fiecare primăvară ? Dacă nu ne arătau câte culori există ?

Cum era dacă nu auzeai acel pian, sau acea chitară, care vibrau prin tine în timp ce soarele încă Îți lumina fața, din ce în ce mai blând ?

Cum era dacă nu auzeai vorbele acelea înainte de culcare ? Sau, după acea perioadă întunecată a vieții tale ?

Cum ar fi fost dacă nu simțeai căldura acelei îmbrățișări și bătăile inimii ce se apropie de inima ta ? Dacă nu simțeai adierea unei șoapte la urechile tale ?

Cum era dacă nu vedeai un zâmbet când întorceai capul în timp ce doi ochi te urmăreau de la distanță ?

Cum ar fi dacă acum n-ar fi lângă tine acest sufet minunat cu care împărțesti drumul vieții ? Cum ar fi dacă nu ați călători împreună ? Dacă nu v-ați bucura împreună de fiecare clipă ?

Cum ar fi dacă n-ar fi aceste păduri minunate, pline de înțelepciune, pline de culoare , pline de viață. Dacă n-ar fi aceste păsări care cântă de parcă ai putea trăi acel rai o viață. Dacă n-ar fi râul care îl asculți pierdut de parcă curge prin tine.

Cum era dacă nu era acea ceașcă cu ceai fierbinte să îți încălzească palmele în timp ce priveai fulgii de nea de după fereastră ?

Cum ar fi fost dacă nu era acel pahar cu vin care era cu tine, să mai treacă o noapte de singurătate ?

Cum ar fi dacă acum n-ar fi acest apus minunat în care te pierzi ?

Ce ar fi dacă clipa asta n-ar fi ? Probabil nimic nu ar fi.

ÎMBRĂȚIȘEAZĂ ÎNTUNERICUL...

Din nou e noapte , mai exact 03:08 , din nou pun capul pe pernă , din nou încep să gândesc , din nou n-am somn … Sau cel puțin nu încă. Nu înainte să îmi aștern gândurile pe undeva.

Încep și citesc un blog , ceva nou … prima dată când dau de persoana asta sau mai degrabă de sufletul ăsta. Nu știu cum am ajuns aici dar știu când am plecat de aici … După 2 ore în care m-am pierdut prin articolele ei , am respirat adânc de câteva ori , am închis ochii și îmi imaginam cum ar fi să întâlnesc un suflet ca ăsta în realitate … !?

Chiar , cum ar fi să întâlnim suflete înainte de corpuri ? Cum ar fi prima dată să vedem invizibilul și pe urmă ce e vizivil. Cred că n-am mai avea toate dramele ce le avem azi prin jur.

„M-aş îndrăgosti , dar de cine ?” îmi spuneam …

De cine , când în jurul meu văd doar carcase de carne care parcă joaca un rol într-o scenă care se numește „Societatea” ?

De cine , când fiecare fuge de ceea ce este și se ascunde după o mască pentru a părea ceea ce nu este? Așa putând să își ascundă vulnerabilitatea , naturalețea și simplitatea. Cele mai de preț lucruri , care definesc o ființă vie , ei le ascund după măști.

De cine , când toți preferă să mintă , să nu cumva să se demaște să rămână goi în fața ta ?

De cine , când la un „ce faci?” sau „cum te simti?” ți se răspunde mereu cu un „bine” ca și cum nu ar exista alte cuvinte să exprime stări de spirit sau activități …?

De cine , când toți sunt într-o alergătură constantă și fără oprire ca un șobolan pe roată într-un acvariu , după material , după posesii , după cariere de succes , după reputație , după alte trupuri și mai ales după bani și uită complet de sufletul lor în această alergătură?

De cine , când toți se plâng că nu au timp , dar trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată , amânând tot timpul viața și alegând rutina confortabilă ?

De cine , când să visezi pare că le este interzis tuturor , sub pretextul că „o să moară de foame” și așa aleg să trăiască viața altora , urmează cariere unde se câștigă bani în timp ce ei deja sunt morți în interior ?

De cine , când toți preferă să dea bani pe haine , sau pe o ieșire în oraș cu anturajul , în loc să își cumpere o carte și să se dezvolte , să se educe ?

De cine , când a te bucura de o plimbare în doi , a admira împreună cerul înstelat în tăcere , a împărtăși o carte bună au devenit lucruri banale sau plictisitoare ?

De cine , când părinții sunt mai presus decât tine și propria ta intuiție ca și cum ei s-ar juca un joc virtual iar tu ești caracterul modelat , o marionetă ?

De cine , când toți sunt blocați în mințile lor , de fapt sunt sclavii propriilor minți , iar sufletul lor plânge după gratii ?

De cine , când toți slăvesc EGO-ul lor , dar au uitat de SURSĂ , au uitat de sufletul lor ? Când nimeni nu e preocupat de A FI și toți aleargă după A AVEA.

„M-as îndrăgosti … Dar de cine ?”

Poate de un alt suflet , de un suflet liber , un suflet ieșit de după acele gratii ale minții , un suflet care nu trăiește în lumea asta ci în lumea lui … În lumea aia în care tot ce e vizibil urmează invizibilul și nu invers . În lumea aia în care să fii simplu și natural este cea mai mare bogăție a unui om. În lumea aia în care nu e nevoie de ceva palpabil ca să crezi , ci e nevoie să crezi și atât. În lumea aia în care unitatea de măsură pentru timp nu este secunda , minutul sau ora , ci momentele vieții și experiențele ei. În lumea aia în care tu decizi pentru tine și numai tu. În lumea aia în care să visezi înseamnă să fii viu și să fii un copil în interior indiferent de vârstă este ceva esențial. În lumea aia în care viața e un dar și totul este posibil …

DA ! M-aş îndrăgosti de un așa suflet … De fapt eu consider că deja sunt îndrăgostit de el doar că întârzie să apară … Ca unul din acei mari poeți ce aveau o muză , parcă o port cu mine peste tot și nu e nevoie să văd ca să cred ca ea există.

Groparul si mireasa

Doar un om mai rămâne câteva momente lângă coşciug.
Picură sânge din mâna mirelui ce strânge şi mai tare în mâna trandafirul. Un trandafir ce parcă se zbate în mâna să să fie lăsat..

Şi vine noaptea.Văzut de jos, prin gardul cimitirului se vede luna ce parcă este ţinută captivă între graţiile gardului din cimitir. Gratii ce constituie o închisoare de trupuri moarte.

O silueta ce sapă în pământ acoperă luna plină de parcă ar vrea să-i ascundă lunii coşciugul. Corbii cânta dansul morţii.

Şi totuşi luna îşi face loc curioasă pe lângă gropar, dând strălucire coşciugului, alungând întunericul.
Iniţial, groparul însă nu pare deranjat, sapă cu o sete teribilă în pământ, lopata parcă îi e că un monstru ce muscă din pământ cu sete, aprope că lopata sapă singură.

Luna se holbează la gropar, e stupefiată de răceală acelui loc. Se uită cu dispreţ către gropar, pentru ea e doar un mercenar al morţii, căreia îi face treaba murdară..

Groparul fumează dintr-o ţigară, e gol, e mai rece că sicriul pe care urmează să-l tragă spre groapă. Îşi scarpină barbă plină de nomol, îşi aruncă lopata în pământ, înfigând-o într-o ramă ce zbate agonizând.

Îşi scutură paltonul murdar şi se uită în gol. În coşciug e o mireasă tânăra. Îşi aruncă ţigară în rochia ei albă şi rochia începe să ia foc şi tot acesta stinge flacăra cu pământ.

La un moment dat, acesta pare deranjat de insistenţă lunii, care continuă să lumineze groapă ce aşteaptă să înghită cadavrul. Îşi ia lopata şi o aruncă către luna, încearcă să taie razele lunii cu lopata, urlă şi ameninţă luna că îi va îngropa razele odată cu cadavrul.

Acesta continuă să sape cu mâinile în pământ şi să arunce spre luna, ameninţând-o că o va îngropa şi pe luna. În nebunia să, groparul răstoarnă coscigul iar cadavrul rămâne jumătateîn groapă, jumătate în afară..

Imaginea asta sinistră denotă că mortul îl imploră pe gropar să-l îngroape mai repede, cadavrul parcă vrea să se împingă în mormânt.

Văzând scenă, groparul plin de ura trage cadavrul înapoi urlând. Greutatea cadavrului agăţat de coşciugul căzut în groapă face aproape imposibilă tragerea cadavrului din mormânt, de parcă mortul se ţine de acel coşciug.

Luna asista în postura de martor, fără a putea face ceva, ar vrea să se ascundă, însă asta ar însemna că peisajul ar deveni întunecat..

Într-un accent de furie, luna îşi sporeşte razele, groparul urlă şi se zbate şi îi promite că i va mărturisi lunii secretul şi o imploră să-l lase să-şi ducă la bun sfârşitmisiunea.

Groparul îi mărturiseşte lunii că îi este frică, însă şi-a acceptat destinul. Începe să plângă, lacrimile îi curg pe chipul mortului. Îi mărturiseşte lunii că îl doare că este judecat de oameni şi că oamenii îl asociază cu moartea şi oamenii fug de el de parcă el ar fi vestitorul morţii.

El e doar un biet gropar sensibil şi îi e frică...

Îi spune lunii că fiecare cadavru îl sperie, el îngroapă mai mult decât o bucată de carne, îngroapă sentimente, speranţe, visuri.

Groparul plânge că un copil de frică morţii ce l-ar putea pedepsi că nu şi-a îndeplinit misiunea..

Şi că nu mai suportă să fie bântuit de trăirile fiecărui mort pe care le îngroapă împreună cu cadavrele şi îi mărturiseşte lunii că plânge pentru fiecare cadavru.

Groparul îi mai spune lunii că şi-a îngropat şi sentimentele sale odată cu ceilalţi şi că se îngroapă pe sine de fiecare dată când da ofrandă pământului câte un cadavru.

Acesta mai adaugă că în fiecare om există un gropar şi fiecare om e un gropar atunci când îşi strangulează trăirile şi şi-le îngroapă în suflet.

Dimineaţă vine, luna îl părăseşte pe gropar şi îşi ia adio de la superbă mireasă. Frumuseţea cadavrului e fabuloasă. Cu ultima fărâmă de umanitate şi într-un moment de nebunie, groparul sărută cadavrul de parcă ar vrea să-l trezească, însă fără efect.. Îi deschide ochii miresei, urlă plângând să o trezească. Îi smulge pleoapele, moment în care se aude un corb urlând. Se sperie şi apucă iar lopata..

Corbul se aruncă peste mireasă să o sfâşie. Neavând de ales şi nedorind s-o vadă sfâşiată, groparul îngoapă şi mai repede mireasă.

În ochii aţintiţi spre cer ai corbului se vede aruncând de sus cu pământ. Plânge şi aruncă necontentit cu pământ.

Deşi este îngropat şi el, corbul se bucură că groparului nu îi mai este milă de cadavru şi sfâşie cu sete, în timp ce pământul aruncat peste corb încearcă să-l oprească.

În final, groparul îl îngoapă şi pe corb.
Atunci groparul înţelege că acel corb e moartea care voia să i fure şi ultima picătură de umanitate iar faptul că a îngropat o biata pasăre vie denotă o lipsa de compasiune. Îşiînţelege lecţia.

Între nişte pomi, împietrit de spaima şi de durere, mirele are ochii îngheţaţi de durere. Mirele i-a aflat secretul groparului şi se bucură. Trece de la agonie la extaz, nu sebucură că a aflat secretul, ci se bucură că va fi omorât fiindcă i-a aflat secretul groparului.

Îl imploră pe gropar să-l îngroape lângă ea, însă acesta trece călcând peste mire. Cu ultimele sale resurse, mirele strânge cu putere şi mai tare trandafirul şi moare. 

Începe ploaia, groparul îi desface mâna cu sete şi aruncă trandafirul în vânt râzând şi îl striveşte sub cizme, ingropandu-l parcă simbolic în noroi . Moartea e mândră de gropar şipleacă. 

Acesta se retrage şi începe să plângă iar. Ar vrea că oamenii să i cunoască povestea, încă mai speră să fie salvat, dar e condamnat să îngroape în tăcere. 
Ar vrea să ştie şi oamenii că groparul e bântuit de om, de vechea să persoană pe care speră că a îngropat-o. 

Vântul închide porţile cimitirului cu tot cu secretele lui morbide.

http://edypetre.blogspot.ro/2017/03/groparul-si-mireasa.html